ART IN/SANE

Expoziția "ART IN/SANE: Expresia plastică în patologie" reprezintă prima încercare de a face accesibile, pentru publicul larg, lucrări de artă (desene, gravuri, picturi) din mai multe perioade și din mai multe instituții psihiatrice din România. Ea face parte dintr-un proiect, mai larg, intitulat „Arta psihopatologică și locul acesteia în patrimoniul cultural material” pe care l-am coordonat, în cadrul Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer”.

Proiectul, dedicat artei psihopatologice din România, reprezintă o cercetare aplicată, în domeniul psihiatriei culturale, având ca obiective: 1) identificarea colecțiilor de artă psihopatologică existente în spitalele și clinicile de psihiatrie din România și salvarea acestora de la degradare; 2) studiul programelor existente de ergoterapie sau de art-terapie din spitalele de psihiatrie; 3) crearea cadrului pentru o dezbatere publică privind oportunitatea de a aduce expresia plastică din spațiul izolat al spitalului în spațiul public; 4) organizarea primei dezbateri academice pe tema importanței artei psihopatologice ca parte a patrimoniului cultural, național și transnațional, precum și a contribuției pe care expunerea în galerii și muzee de artă, deschise publicului larg, o are pentru reducerea stigmatizării bolnavilor psihici, a marginalizării și a excluderii sociale a „artiștilor-bolnavi”; 4) constituirea primei expoziții publice cu lucrări de artă psihopatologică realizate de persoane, diagnosticate cu diverse tulburări psihice, care au fost internate în spitale și clinici din București și din țară; 5) discutarea oportunității de a organiza o colecție permanentă de artă psihopatologică în România care să fie găzduită de un muzeu de sine stătător sau de un muzeu de artă modernă; 6) crearea unui website dedicat acestei colecții de artă psihopatologică cu texte în limba engleză, care sa fie accesibil cercetătorilor, din România și din alte țări, interesați de studiul patrimoniului cultural al psihiatriei sau de studiul comparat al aspectelor psihopatologice și/sau estetice ale lucrărilor produse în mai multe țări ale lumii.

În cadrul acestui proiect s-a desfășurat, la Academia Română, o masă rotundă care și-a propus să pună în discuție, pentru prima dată în țara noastră, oportunitatea de a scoate arta psihopatologică din spital așa cum au făcut-o multe alte țări înaintea României.

Expoziția ART/INSANE, situată la granița dintre artă și știință, se adresează specialiștilor, desigur, dar în foarte mare măsură și publicului larg. Mi-aș dori ca "ART IN/SANE: Expresia plastică în patologie" să fie doar primul pas al unei serii de evenimente artistice și de cercetare aplicată care să aibă ca subiect acest fenomen atât de bogat în valențe științifice și culturale.
Se poate vorbi astăzi, la nivel internațional, de o sută de ani de istorie a preocupărilor moderne pentru colecționarea sistematică a lucrărilor de artă produsă în spitalele de psihiatrie și, în general, de către persoanele diagnosticate cu tulburări psihice, cu toate că interesul diverșilor medici, pentru expresia plastică a bolnavilor internați, s-a manifestat destul de curând, după înființarea marilor instituții psihiatrice europene, în secolul al XIX-lea. Istoria modernă a marilor colecții începe, însă, cu Germania anului 1919, prin efortul depus de psihiatrul și istoricul de artă Hans Prinzhorn (1886-1933), de la Universitatea din Heidelberg (Prinzhorn Collection), continuă apoi cu Franța prin colecția de la spitalul psihiatric Sainte-Anne din Paris, Elveția prin inițiativa pictorului Jean Dubuffet (1901-1985) care pune bazele colecției de la Lausanne, Rusia care prin inițiativa medicului psihiatru Pavel I. Karpov (1873-1932) formează, de asemenea, o colecție. Mai recent, în 1990, Australia prin inițiativa medicului psihiatru Eric Cunningham Dax (1908-2008), din Melbourne, pune bazele uneia din cele mai mari colecții din lume (Cunningham Dax Collection), iar în 2015, Marea Britanie, prin inițiativa fundației caritabile Bethlem Art and History Collections Trust, oferă publicului larg colecția Bethlem Museum of the Mind.

  În România nu a fost constituită, încă, o colecție la nivel național și nu avem un muzeu de artă psihopatologică, însă expoziția "ART IN/SANE: Expresia plastică în patologie" face un pas în această direcție, punând laolaltă lucrări realizate în câteva spitale psihiatrice (Obregia, Bălăceanca, Voila). Demn de menționat este faptul că primele lucrări din expoziția ilustrată prin acest catalog datează din anii 1960 când profesorul Aurel Romila, pe atunci tânăr medic la Secția de Acuți a Spitalului Central (actualul Spital Clinic de Psihiatrie ”Al. Obregia” din București), introducea un prim program de art-terapie la pacienții internați în spital. Scopul era unul medical, în primul rând terapeutic și apoi diagnostic, iar metoda de interpretare era influențată de autori europeni importanți, în special de reprezentanți ai școlii franceze, ca Henri Ey (1900-1977) sau Robert Volmat (1920-1998). Art-terapia avea să fie continuată și după 1989, în cadrul programului de Resocializare (1994-2004),  prin activitatea din atelierele aflate, în incinta Spitalului Obregia, în clădirea Clinicii IX „Reso”.

  În plus, expoziția "ART IN/SANE: Expresia plastică în patologie" mai aduce și o colecție inedită care, de asemenea, vede pentru prima dată simezele unei galerii publice. Este vorba despre colecția doamnei avocat Carmen Nedelcu, din perioada 2013-2018. Sunt acoperiți astfel mai bine de 50 de ani de istorie a expresiei plastice a pacienților psihici din România. Sunt ilustrate suferințe psihice diverse: tulburarea depresivă majoră, tulburarea bipolară, schizofrenia, epilepsia însoțită de depresie și episoade suicidare etc.

  Odată cu această expunere, în public, a unor lucrări reprezentative ale genului „art of the insane” sunt aduse în discuție, în mod explicit, câteva dintre marile teme ale psihiatriei culturale contemporane. Atât expoziția "ART IN/SANE: Expresia plastică în patologie", cât și dezbaterea academică pe care o susține vizual, contribuie astfel la aducerea în atenția marelui public a unor subiecte, extrem de importante și de actuale, în întreaga lume, ca marginalizarea bolnavului psihic, stigmatizarea care însoțeste încă diagnosticul de tulburare psihică majoră (psihopatie, psihoză, demență), statutul de creator al bolnavului psihic, dar și dreptul acestuia de a fi respectat pentru opera sa, impactul culturii asupra tulburărilor psihice și statutul presupus „acultural” al creației plastice psihopatologice etc. Cred că expoziția "ART IN/SANE: Expresia plastică în patologie" reprezintă o componentă esențială a unei pledoarii antropologice pentru o umanizare a psihiatriei contemporane, din ce în ce mai intens criticată pentru aspectele reducționiste și dezumanizante, dominată de un model teoretic pe care unii autori îl numesc „paradigma tehnologică”.

  Dat fiind că majoritatea programelor prin care se finanțau atelierele de spital, inclusiv cele de art-terapie, au fost desființate, multe dintre lucrări au rămas abandonate fie pe culoare de trecere, fie în magazii prăfuite, cele mai norocoase dintre ele fiind salvate prin expunerea în cabinetele medicilor psihiatri. În acest fel, pentru a avea o calitate acceptabilă, în vederea expunerii în public, multe lucrări au trecut printr-un proces de restaurare minimă fără a se interveni însă, în vreun fel, în opera autorilor-bolnavi.  

Nu pot încheia această scurtă prezentare a colecțiilor fără a adresa un cuvânt de mulțumire managerilor de spitale care au contribuit cu lucrări, la această primă expoziție de artă psihopatologică din România, precum și profesorului Aurel Romila și doamnei Carmen Nedelcu. Toți aceștia au răspuns, cu mare entuziasm și deschidere, solicitărilor mele de a expune, într-un spațiu public, lucrări de artă psihopatologică a căror viață s-ar fi sfârșit, cu totul altfel, într-un mod trist, între coperțile unui bloc de desen rătăcit sau într-o debara uitată de Dumnezeu. Tuturor acestora le sunt profund recunoscător.
Director de proiect: Dr. Valentin-Veron Toma, doctor în științe medicale, cercetător științific principal gr. II, în cadrul Institutului de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, București. Echipa de lucru: Ruxandra Săraru – director PR; Daniela Velescu – manager proiect; Luciana Gingărașu – web designer; Marius Tița – critic de artă, expert „outsider art”; Raluca-Gabriela Cîrcea – traducere texte, flyer, caiet-program; Mihai Terecoasă – logistică; Evenimente desfășurate în cadrul proiectului:
    1. Dezbatere cu tema „Arta psihopatologică – componentă a patrimoniului cultural național și transnațional”. Organizatori: Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române și Secția de Științe Medicale a Academiei Române din București. Evenimentul va avea loc pe data de 5 iunie 2019, între orele 11.00-13.00 și va fi găzduit de Academia Română (Sala de Consiliu)
    1. Expoziția de artă psihopatologică „ART/INSANE: Expresia plastică în patologie” – artinsane.org . Expoziția va fi vernisată pe data de 5 iunie 2019 și va fi găzduită, în perioada 5 – 30 iunie, de Biblioteca Academiei Române (Sala Cupola). Expoziția este organizată de Centrul Cultural „Expo Arte” al Primăriei Generale a Capitalei în parteneriat cu Institutul de Antropologie al Academiei Române „Francisc I. Rainer” și Academia Română.
Dezbatere – idei generale Contextul istoric. În urmă cu o sută de ani psihiatrul și istoricul de artă Hans Prinzhorn constituia, la Universitatea din Heidelberg, prima colecție de artă psihopatologică din lume, devenind o sursă de inspirație nu doar pentru câteva generații de medici și cercetători din domeniul sănătății mintale, ci și pentru o generație de artiști plastici europeni. Un sfert de veac mai târziu, în Franța, pictorul Jean Dubuffet organiza o colecție asemănătoare la Paris propunând un termen nou „art brut” (artă brută) pentru ceea ce el considera a fi o categorie de artă aparte, complet neglijată de mainstreamul lumii academice, dar și de publicul larg, și anume arta pictorilor auto-didacți, marginali, neinfluențați de curente teoretice, școli sau mode din lumea artelor plastice. Multe din aceste lucrări erau realizate de persoane diagnosticate cu tulburări psihice internate în marile aziluri și spitale psihiatrice din Franța. În anul 1972, criticul de artă britanic Roger Cardinal propunea ca termenul lui Dubuffet „art brut” să fie tradus în limba engleză ca „outsider art”, definită ca fondul de lucrări originale produse de creatori de talent, neinstruiți în materie de artă, care conferă creațiilor lor un puternic caracter de individualitate. La rândul său, istoricul canadian al artei David Davies pune în discuție statutul producțiilor plastice, din această categorie, punând întrebarea dacă obiectele de acest gen pot fi considerate lucrări de artă și, mai apoi, dacă recunoscându-le statutul de lucrări de artă putem deosebi lucrările bune de cele mai puțin bune. În deceniile care au urmat, lucrările din categoria outsider art, incluzând aici și pe cele provenite din instituțiile psihiatrice, au depașit granițele acestor instituții și au fost expuse în galerii de artă contemporană și, mai apoi, în colecțiile unor mari muzee de artă modernă. Unele muzee de artă psihopatologică au rămas asociate cu marile clinici în care s-au născut, cum este cazul muzeului de la Universitatea din Heidelberg sau a muzeului găzduit de Clinica de Psihiatrie de la spitalul Sainte Anne din Paris. În timp, colecțiile acestor muzee au crescut foarte mult, au fost angajați curatori profesioniști și s-au lansat website-uri dedicate cu posibilitatea de a vedea online parți semnificative din colecții în format digital. În acest fel, statutul acestor muzee a crescut surprinzător de mult, unele dintre ele devenind muzee naționale. Ca exemplu, în acest sens, poate fi amintit Musée d’Art et d’Histoire de l’Hôpital Sainte-Anne (MAHHSA) care recent a primit denumirea de Musée de France. În România, deși programele de ergoterapie au fost introduse în psihiatrie încă de la începuturile acesteia, în anii 1850, terapia prin desen și pictură nu a fost cunoscută până la introducerea acesteia, ca experiment, în secția de acuți a Spitalului Central, de către medicul psihiatru Aurel Romila în 1966. Surprins de efectele pozitive observate la pacienții săi, Romila va pune bazele unui program sistematic de terapie prin arte plastice care va duce la constituirea unei colecții impresionante. Această colecție, la sfârșitul anilor 1960 număra 5777 de desene și 353 de picturi în ulei. O parte din ea a constituit baza empirică a tezei sale de doctorat intitulate „Contribuții la studiul expresiei plastice a bolnavilor psihici”, susținută la Institutul de Medicină și Farmacie, din București, în anul 1970. Ulterior, Romila a dezvoltat o concepție originală de psihiatrie socială denumit „Resocializare” în care art-terapia și-a găsit un loc privilegiat. După planuri concepute de acesta a fost constuită o clinică nouă, în Spitalul Central (actualul Spital Clinic de Psihiatrie „Al. Obregia”) denumită Clinica IX „Reso”. Aici pacienții internați în spital dispuneau de mijloace materiale pentru a se putea exprima grafic printr-o mulțime de tehnici și pe un mare număr de suporturi. În acest fel, colecția Romila a ajuns să numere câteva mii de picturi și desene. Programul de art-terapie a fost întrerupt brusc, ca urmare a pensionării profesorului Romila în anul 1999 iar secția a fost complet transformată începând cu anul 2004, când se încheie practic programul de psihiatrie socială inițiat cu patru decenii în urmă. Un alt pionier, care merită amintit aici, a fost doctorul Constantin Enăchescu, medic și psiholog de marcă. Acesta a lucrat timp de câteva decenii la Spitalul Central din București unde a întreprins o serie de studii cu privire la expresia plastică în maladiile psihice. Începând din a doua jumătate a anilor 1960, acesta a publicat o serie de articole, capitole de cărți și mai multe cărți dedicate artei psihopatologice. Ultima lucrare de acest gen este „Art and Madness The Plastic Universe of the Irrational” (NOI Media Print, 2007). Această carte este bogat ilustrată având peste 400 de imagini care surprind expresivitatea extrem de variată în patologia psihică. În anii 1970-1980, în mai multe spitale de psihiatrie din țară, au fost introduce programe de ergoterapie, uneori cu ateliere de art-terapie, ceea ce face ca unele instituții să acumuleze adevărate colecții de artă psihopatologică, din păcate astăzi, în mare parte, pierdute. Trebuie spus că acestor producții plastice nu li s-a recunoscut niciodată caracterul de obiecte de artă și, prin urmare, ele nu au fost inventariate sau arhivate, deci nici nu s-a pus problema să fie păstrate, conservate în condiții corespunzătoare, sau recondiționate. Nu mai vorbim de o expunere publică a acestor colecții…Dacă au fost expuse, acest lucru s-a realizat în cabinetele medicilor care îngrijeau pacienții respectivi, pe coridoarele de trecere din spitale sau în sălile de așteptare. Spre deosebire de alte țări care au recunoscut importanța acestui gen de artă și au folosit expresia plastică a bolnavilor pentru a pune în discuție teme de mare anvergură ca statutul bolnavului psihic, stigmatizarea care însoțește diagnosticul de tulburare psihică, statutul creațiilor plastice marginale, contribuția pe care psihiatria occidentală o aduce la patrimonial cultural material și immaterial, în România aceste teme au fost complet ignorate până în prezent. Motivația personală – În urmă cu 25 de ani, am studiat, ca mulți alți colegi de generație, disciplina Psihiatrie, la Facultatea de Medicină din București, cu profesorul Aurel Romila, pe atunci, șeful uneia din cele două Catedre de Psihiatrie Adulți. Acel stagiu de pregătire, din studenție, m-a familiarizat cu programul de Resocializare a bolnavilor psihici și, tot atunci, am vizitat pentru prima dată atelierele de art-terapie unde am putut vedea pacienții desenând și pictând. Pe pereții clinicii IX „Reso” erau expuse numeroase lucrări realizate de bolnavii internați în decursul timpului. În calitate de doctorand, al profesorului Romila, am fost inițiat apoi în concepția psihopatologică și psihiatrică a lui Henri Ey (1900-1977) supranumit și „Papa psihiatriei franceze”, un adevărat monstru sacru al psihiatriei europene de după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci am înțeles cât de mult l-a influențat concepția teoretică organo-dinamică a lui Henri Ey pe Romila încă din tinerețea sa și cât de mult a contat poziția lui Ey, față de arta psihopatologică, pentru psihiatrul român. În urmă cu câțiva ani, în calitatea mea de recenzent pentru o prestigioasă revistă de psihiatrie culturală, intitulată Transcultural Psychiatry, am fost invitat să evaluez un articol al unui antropolog medical american care făcuse cercetare de teren în România și care evoca trecutul psihiatriei, în București, în perioada comunistă. Am fost uimit să citesc că, în opinia autorului, nu existase niciun program de psihiatrie socială în România în general și în București, în special, în acea epocă. Mi-am dat seama că nu se scrisese încă nimic pe această temă de către cei care s-au ocupat cu studiul istoriei psihiatriei românești și astfel nu existau propriu-zis surse academice care să fie citate și care să descrie, cu obiectivitate, ce se petrecuse, cu adevărat, în lumea medicală a vremii. Acest gol în literatura de istoria medicinei m-a determinat să scriu un capitol pe tema folosirii muncii și a altor forme de ocupație în psihiatrie, într-un volum editat din Marea Britanie și apoi să dedic un studiu contribuției lui Romila la dezvoltarea psihiatriei sociale în România. În articolul dedicat programului de resocializare, am amintit și de existența colecției de artă psihopatologică începută de Romila în anii 1960, dar nu am dezvoltat foarte mult subiectul urmând să revin asupra sa în altă lucrare. Ocazia nu a întârziat să apară, în primăvara anului 2018 când am primit anunțul organizării, la Universitatea din Göteborg (Suedia), a unei conferințe internaționale pe tema patrimoniului cultural pe care îl lasă în urmă cei două sute de ani de istorie ai psihiatriei. Una din temele propuse era aceea a artei psihopatologice și se punea întrebarea dacă expresia plastică a bolnavilor psihici poate fi considerată ca o parte componentă a patrimoniului cultural material. Inspirat de această temă extrem de generoasă, am decis să aduc o contribuție participând cu o comunicare științifică având ca subiect constituirea colecției de artă psihopatologică de la Spitalul Obregia din București, de către Aurel Romila, precum și rolul jucat de întregul program de resocializare în perioada 1966-2004. EXPOZIȚIA DE ARTĂ PSIHOPATOLOGICĂ  - idei generale Cu ocazia conferinței de la Göteborg, va fi vernisată și o expoziție de artă psihopatologică la o galerie din centrul orașului. Acest detaliu m-a făcut să mă gândesc că, dincolo de contribuția academică, pot face mult mai mult pentru a prezenta România la nivel internațional. Mi-am dorit să organizez o expoziție similară, cu lucrări de artă produse de persoane diagnosticate cu tulburări psihice. Doar că, de la dorință până la înfăptuirea ei, distanța este uneori amețitor de mare, am stabilit că voi avea nevoie de un plan de acțiune foarte bine pus la punct. Eram conștient de faptul că un astfel de proiect de pionierat nu putea să fie simplu de pus în aplicare și, cu atât mai puțin de unul singur. Prin urmare, mi-am format o echipă de lucru și am aplicat pentru o finanțare publică în vederea susținerii financiare a ideii inițiale de a avea o expoziție similară, la București, pe tema artei psihopatologice. Dat fiind că o astfel de temă nu a fost tratată în lumea academică din România, nici de către psihiatri, nici de către istoricii și criticii de artă, mi-am propus să organizez o primă dezbatere la Academia Română, cel mai înalt for științific din țara noastră, cu privire la oportunitatea de a aduce în spațiul public creațiile plastice ale persoanelor diagnosticate cu tulburări psihice care au utilizat în trecut sau care utilizează în prezent servicii de sănătate mintală în România. Această dezbatere, la care sunt invitați să participe cercetători științifici, profesori universitari și practicieni din domeniul psihiatriei, psihologiei, psihoterapiei dar și al istoriei și criticii de artă, va marca, sper, un punct de cotitură în istoria domeniului științelor medicale și psihologice dar și al artelor plastice. Pe de o parte, se va discuta importanța patrimoniului de artă psihopatologică constituit timp de decenii de pionieri ca Aurel Romila, sau Constantin Enăchescu. Pe de altă parte, se va analiza contextul în care art-terapia a dispărut aproape complet din marile spitale publice de specialitate și cauzele re-inventarii art-terapiei ca serviciu privat în spitale sau cabinete individuale de psihologie sau psihiatrie. Se va analiza, de asemenea, rolul pe care art-terapia îl poate avea în re-umanizarea psihiatriei de spital, precum și în depășirea tendințelor reducționist-biologiste ale psihiatriei biologice contemporane. Vor fi puse în discuție oportunitățile pe care le au noile generații de psihoterapeuți formați fie în țările vestice, fie sub supervizarea unor traineri proveniți din centre europene de art-terapie. În ce măsură această generație va putea să dobândească accesul la pacienții din marile spitale precum și în programele publice de psihiatrie comunitară este, de asemenea, un subiect de mare interes. O altă temă care merită să fie discutată este oportunitatea de a avea un muzeu de artă psihopatologică în București, așa cum se întâmplă în alte mari capitale ale lumii, sau aceea de a integra colecțiile existente în fondul muzeal al unor muzee de artă modernă ori contemporană. Această ieșire din spațiul instituțional a creațiilor de artă psihopatologică poate avea și în România, la fel ca și în alte țări, consecințe dintre cele mai pozitive. Printre acestea aș aminti aici contribuția pe care expunerea pentru publicul larg, alături de opere de artă moderne ale unor autori profesioniști consacrați, o poate avea într-o reducere a stigmatizării bolnavului psihic și o mai bună poziționare a psihiatriei în cadrul disciplinelor medicale din perspectiva opiniei publice. Se va putea pune, pentru prima dată, întrebarea dacă nu cumva suntem mai săraci, din punct de vedere al moștenirii culturale, dacă ignorăm, în continuare, creațiile plastice ale celor mai necăjiți și mai marginalizați dintre noi, cetățenii acestei țări europene.
Expoziția "ART IN/SANE: Expresia plastică în patologie", coordonată științific de Dr. Valentin-Veron Toma, este o premieră şi la înălţime – aş spune – maximă, dar în acelaşi timp este şi un preludiu, pentru că toată colecţia mea, dacă e s-o expunem, va trebui o sală mare, să zicem, cum ar fi parterul de la Palat sau, ştiu şi eu, un alt spațiu la fel de generos.

Tablourile rămân de interpretat cu pretenţii, cu oarecare vise, recunosc, hermeneutice. Un rol important, dincolo de medicii psihiatri, de psihologi sau de criticii de artă, le revine prin urmare, filosofilor.

Eu găsesc că, pacienților români, trebuie să le dăm o mână de ajutor, mai ales că domeniul bolii psihice necesită un enorm sprijin, nu numai financiar. Cred, deci, că noi trebuie să facem un salt, acum, în sensul acesta: recunoaștem că pastilele, cu siguranță, sunt o revoluţie, dar sunt total insuficiente dacă nu creştem și aportul celorlalte forme de terapie, inclusiv art-terapia.

Prof. Dr. A. Romila (2019)

 
Spitalul „Eftimie Diamandescu” - Bălăceanca

Spitalul „Eftimie Diamandescu” - Bălăceanca este un spital de monospecialitate psihiatrie din categoria V (nivel de competenţă limitat).[ Conform OMS 1764/2006, cu modificările şi completările ulterioare.] Instituția este amplasată în comuna Cernica, judeţul Ilfov, sat Bălăceanca, în zona de est a Municipiului Bucureşti, cu acces direct din autostrada A2.

Este ctitoria lui Eftimie Diamandescu, fost primar al orasului Bucureşti, în perioada februarie-septembrie 1870. Funcţionalitatea iniţială a fost cea de “azil pentru infirmi”, sub denumirea de “Azilul Diamandescu”. In Testamentul lui Eftimie Diamandescu, întocmit la 4 Iulie 1893, se menţionează: ”Moşia mea Bălăceanca, din judeţul Ilfov, va fi dotată de veci pentru întreţinerea Azilului înfiinţat pe moşie la anul 1890, sub absoluta îngrijire a consoartei mele Sophia, cât va trăi, dispunând de tot venitul anual, din venitul moşiei se va întreţine Azilul, dându-se fiecăruia câte o pâine pe zi, locuinţă, hrană, lemne şi cate 5 lei pe lună de persoană, numărul azilenilor va fi pe cât va exista venitul total al moşiei, preferându-se ţărani de pe moşia Bălăceanca care Azil va purta numele de “Azilul Diamandescu” şi dacă după vremi venitul anual al moşiei se va mări, se va înmulţi şi numerul azilenilor, înfiinţându-se chiar în casele propietate, întreţinerea azilului, a şcoalei şi a Sfintei Biserici fondată la anul 1844, vor fi administrate de soţia mea cât va trăi, fără a da compt la nimeni, avent întrensa totă confienţa, se va numi un îngrijitor cu leafa de 1200 lei pe an avend şi locuinţa în Azil, 2 servitori a câte 320 lei pe an, avend amendoi locuinţa în azil, şi pentru repararea ecareturilor se va cheltui pe fie-care an câtă 1000 lei şi de va cere trebuinţa şi mai mult, ţinendu-se în buna stare.“

Actul de înființare a spitalului datează din 1890, însă el a fost inaugurat la 1 octombrie 1900. In anul 1951, spitalul este regăsit în documente sub numele de „Spitalul de Psihiatrie nr. 9, secţia Bălăceanca” iar, din 1976, redevine de sine stătător sub denumirea „Spitalul de Psihiatrie Bălăceanca”. Prin HG 692/13.08.1996, Spitalul de Psihiatrie „Bălăceanca”, va trece în subordinea Direcției Sanitare a Municipiului Bucureşti și se reorganiza, pentru scurtă vreme, ca secţie exterioară, fără personalitate juridică, a Spitalului Clinic de Neurologie şi Psihiatrie „Prof. Dr. Gh. Marinescu” Bucureşti (actualul Spital Obregia).

Începând din anul 1998, în baza Hotărârii de Guvern nr. 949/27.11.1998, spitalul a funcţionat din nou de sine stătător, ca instituţie publică specializată, cu personalitate juridică, în subordinea Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov, sub denumirea de Spitalul de Psihiatrie Bălăceanca, ulterior denumirea schimbându-se în Spitalul de Psihiatrie Domniţa Bălaşa (2003), respectiv Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” Bălăceanca (2009), nume sub care funcţioneaza şi în prezent. În anul 2010, prin HG 529/2010, spitalul a trecut din subordinea Ministerului Sănătăţii, prin Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov, în cea a Consiliului Judeţean Ilfov.

Spitalul de Psihiatrie Spitalul „Eftimie Diamandescu” – Bălăceanca oferă, în cadrul Staţionarului de zi Psihiatrie, din 2007, următoarele servicii: evaluare şi psihodiagnostic, psihoterapie, terapii psiho-sociale; ergoterapie; terapie ocupaţională; art-terapie (pictură, modelaj în lut, tricotaje); terapii recreative – sport (fotbal, tenis, ping-pong, badminton, baschet, handbal); şah, rummy, joc de table, joc de cărți; cinematecă; bibliotecă; terapie de grup; terapie individuală; terapii de scurtă durată; consiliere psihologică; consiliere spirituală – Capela Ortodoxă.

Încă din 2007, Staționarul de zi Psihiatrie a evoluat, îmbunătăţindu-şi serviciile oferite precum şi metoda de lucru cu pacienţii în vederea îmbunătăţirii abilităţilor lor cognitive, îmbunătăţirii abilităţilor de relaţionare şi comunicare, de cunoaştere personală şi de deblocare a unor resurse individuale, de educaţie psihosocială şi de prevenire a recăderilor.

În momentul actual, spitalul are o colecţie de 80 de lucrări de artă plastică, din mai multe categorii: picturi pe pânză, picturi pe sticlă, desene, gravuri, etc, starea colecţiei fiind foarte bună.  
Spitalul de Psihiatrie Voila este situat în Municipiul Campina în județul Prahova. Este amplasat într-un cadru natural deosebit, în zona Voila a orașului Câmpina, o zonă submontană (700m altitudine). Este înconjurat de păduri și livezi, întinzându-se pe o suprafață de circa 10 hectare. Este un spital pavilionar, activitatea medicală și cea conexă a acesteia desfășurându-se în 23 de clădiri.

A fost înființat la 1 martie 1971 de către medicul psihiatru Petre Valeriu, devenit astfel și primul director al spitalului, cu o capacitate de 170 de paturi, funcționând inițial în Castelul Voila (fost castel de vânătoare construit între anii 1868-1871 și reabilitat de-a lungul anilor).

Prin mai multe modificări ale structurii spitalului, acesta și-a extins capacitatea: 1977 - 450 paturi, 1982 - 480 paturi, 1983-2009: 570 - 565 paturi, 2010 - 510 paturi.

În prezent are o capacitate de 510 paturi, fiind al treilea spital de psihiatrie ca mărime din România, având în structura 7 Secții de psihiatrie adulți, însumând 430 paturi, din care 285 paturi de acuți și 145 de cronici, 2 Secții de Psihiatrie pediatrică, 80 paturi.

De asemenea, are în structura Ambulatoriu de specialitate - psihiatrie și psihiatrie pediatrică, Compartiment de terapii ocupaționale și ergoterapie, Cabinet și laborator de recuperare medicală și balneofizioterapie, farmacie, laborator.

Sunt 301 de angajați dintre care 29 medici psihiatri, 130 asistenți medicali, 80 infirmiere și îngrijitoare și alt personal medical cu studii superioare, personal TESA, muncitori de întreținere.

În anul 1986, odată cu înființarea Secției 3 a spitalului (570 paturi atunci) au funcționat în cadrul acesteia mai multe ateliere pentru bolnavi, unde, sub îndrumarea personalului angajat care avea diverse specializări (croitor, tâmplar, etc), pacienții internați participau la terapii ocupaționale, terapii ce aveau ca scop reabilitarea lor, ocuparea timpului liber petrecut în spital. Așadar, au existat în cadrul acestei secții, coordonată atunci de către domnul doctor Tranulis Adrian, atelier de tapiserie, de croitorie, de artizanat și de pictură.

Obiectele rezultate - tapiserii, picturi sau alte obiecte artizanale - au fost date spre vânzare, însă cele mai multe au rămas în atelier, fiind folosite ulterior pentru decorarea încăperilor din spital.

Activitatea susținută a acestor ateliere s-a întrerupt după anul 1989.

În prezent, în cadrul spitalului exista Compartimentul de terapii ocupaționale și ergoterapie, încadrat cu 2 asistenți medicali și un instructor de ergoterapie, a cărui activitate se dezvoltă treptat, începând cu anul 2010. Așadar, desfășuram activități de meloterapie, biblioterapie, filmterapie, terapie prin activități fizice și sport, activități de autogospodărire, ergoterapie (în serele de legume existente în cadrul spitalului). Activitatea se desfășoară centralizat pentru pacienții internați și care primesc recomandare de la medicul curant în acest sens.

Existența acestui compartiment și dezvoltarea sa face parte din planul de management al spitalului care promovează abordarea biopsihosocială a pacientului psihiatric, cu aplicarea principiilor reabilitării psihosociale, atât la copii cat și la adulți.

Existența tradiției în acest sens, și beneficiul pe care art-terapia, dar și celelalte terapii ocupaționale îl au asupra evoluției favorabile a afecțiunilor psihice, ne determina să dezvoltam și să încurajam în continuare acest tip de activități în cadrul spitalului.  
Călătoria mea în lumea culorilor a început destul de trist, cu o mare tragedie în familie. Pierderea fratelui meu m-a zdruncinat destul de tare, iar neacceptarea plecării lui în lumea de dincolo, a fost pentru mine sfârşitul la acel moment. Au fost nopţi şi zile de lacrimi şi durere, nepăsare a ceea ce mi s-ar putea întâmpla în orice clipă. Dar a venit o zi în care, o luminiţă a început să licăre fără ca eu să-mi dau seama. La un drum banal şi întâmplător la un Hipermarket, împreună cu un coleg de-al meu care a încercat să-mi fie alături în acea perioadă destul de delicată pentru mine, acesta a găsit de cuviinţă să-mi ofere, pentru a-mi alina durerea, primele culori, primul bloc de desen şi primul set de pensule.

Şi de aici începe frumoasa mea călătorie în lumea picturii, o lume doar a mea... Acolo unde eu am putut să plâng, să visez şi, mai ales, să mă exprim în felul meu.

Cred că dincolo de tehnică, e foarte important să exprimi mai mult decât ceea ce gândeşti. Prin pictura ca terapie am încercat să transpun dorinţa de meditaţie, relaxare şi uitare a frământărilor de zi cu zi şi nu numai, de bucurie şi linişte. Am încercat să-mi croiesc un drum pacific, cu multă lumină în viaţa mea, o carte deschisă... o vibraţie puternică, iar pânza a fost şi este pentru mine cel mai bun prieten în momentele mai triste sau mai vesele, aducându-mi alinare în suflet.

Ce înseamnă pictura pentru mine?

Înseamnă reîntoarcerea la viaţă, la lucrurile minunate care ne înconjoară, o bulă de aer şi speranţă. Cu siguranţă nu voi renunţa la acest cadou minunat pe care viaţa mi l-a oferit.  
Această aventură nu ar fi fost posibilă fără sprijinul necondiționat al unei echipe entuziaste de profesioniști care m-au sprijinit și m-au încurajat pe tot parcursul derulării acestui proiect. Fapt pentru care gîndurile mele se îndreaptă către ei, acum când rodul muncii noastre se află în fața publicului larg și a specialiștilor. Nu pot decât să le mulțumesc pentru tot devotamentul lor.

Încep prin a-i adresa mulțumiri domnului profesor doctor Aurel Romila, un pionier al domeniului art-terapiei în România, care a avut puterea de a mă inspira încă din perioada când îmi elaboram teza de doctorat, în Psihiatrie, sub supervizarea sa.

Continui prin a sublinia colegialitatea, generozitatea și deschiderea arătate de managerii de spitale de psihiatrie Voila (Câmpina), Eftimie Diamandescu (Bălăceanca) și Prof. Dr. Al. Obregia (București). Le adresez astfel mulțumiri docotorilor: Irina Minescu, Ovidiu Cătălin Cristea, Andrian Țîbîrnă. De asemenea, le sunt recunoscător colaboratorilor acestora: psiholog Dan Ioanițescu și asistent social Valentina Petrache (spitalul Bălăceanca), Emil Felea director de îngrijiri la Spitalul Voila.

Îi mulțumesc lui Carmen Nedelcu care a avut curajul de a ne deschide o fantă spre propria ei lume interioară exprimată, atât de expresiv, în lucrări plastice de mare impact vizual și emoțional. Adresez mulțumiri, cu totul speciale, doamnei Mihaela Păun director general al Centrului Cultural ExpoArte (București), care a înțeles atât de bine importanța acestui proiect și fără de care această expoziție nu s-ar fi putut transpune din vis în realitate.

Toată recunoștința mea se îndreaptă, de asemenea, către toți cei care au fost permanent alături de mine, în acest demers, ca o echipă unită: Daniela Velescu și Ionuț Gavrilă, Dr. Marius Tița, Dr. Eduard Andrei, Luciana Gingărașu, Raluca-Gabriela Cîrcea, Mihai Terecoasă.

În final, exprim cele mai profunde sentimente de gratitudine doamnei Ruxandra Săraru care a luptat, alături de mine, ca acest proiect să realizeze și o repunere în drepturi, dar și o recunoaștere a valorii umane, a persoanelor diagnosticate cu tulburări psihice al căror act creativ poate fi considerat ca o parte a patrimoniului cultural material și imaterial.

 

 

 

 

 

 

Certified tutorial crafting for chaotic learners. Trust your chore to professionals, purchase homework newspapers, and help save helpful time. Large high quality certain buy research papers.

Follow us on Social Media